Tristete e cuvantul. Dar de ce atata tristete? Ai fi zis ca omul acela nu are griji. Ca necazurile l-au ocolit cum il ocoleau cei multi carora le daduse bani imprumut. Dar lui nu-i pasa de asta. Nu-i mai pasa. Nici macar nu a observat portarul cladirii care l-a salutat crezand ca vrea sa intre sa inceapa o noua zi normala si plictisitoare de lucru. Dar aceea nu era o zi normala. Nici macar plictisitoare. A trecut cu capul in pamant pe langa cladirea lui fara sa vada portarul lui si a mers mai departe catre nicaieri, ca si cum si-ar fi propus sa-si calce propria umbra. Dar nu atat destinatia era importanta cat mersul in sine. Uitase sa mearga. Mersul pe jos ii aducea aminte de copilarie de tinerete, de oameni dragi, pe care se chinuise atata timp sa-i uite. Dar acum gata! Nu mai voia sa uite. Voia sa-si aminteasca, sa stie din nou. Si mersul era elementul cheie, era liantul dintre cele doua lumi in care traise odata. Acum prima nu-l mai primea inapoi iar in a doua nu se mai regasea el. in jurul lui se desfasurau scene de civilizatie autentica. Ai fi zis ca trecea printr-o vitrina nesfarsita de specimene umane, frumos aranjate pe categorii sociale. Dar toate acestea nu-l mai atingeau. Important e ca el isi amintea. „Caluţule” , asa il striga mama la masa cand intarzia la joaca cu baietii pe uliti. Caluţu ii spuneau si prietenii de joaca, desi Nicusor, vecinul lui pe care de altfel nu-l suporta il necajea spunandu-i Cacalutzu, invidios pe porecla frumoasa ce o capatase de la…chiar, de unde capatase el porecla asta frumoasa. Si pe unde o mai fi nicusor, vecinul lui cel invidios? Si asa gandurile ii zburau cum zburau deasupra lui ultimele pasari ale toamnei. Dar el nu se oprea sa le admire, de frică sa nu uite din nou. Isi continua mersul haotic poate pentru florareasa de ale carei vaze se ciocnise, sau copilul caruia ii daduse inghetata pe jos. Nu s-a oprit nici macar la injuraturile soferului care era sa-l loveasca. Acum vedea clar casa unde copilarise. Casa cu Bursuc al lui cel latos, casa cu mama robotind prin ograda, si tata intorcandu-se de la coasa. Vedea si vecinii cei invidiosi pe cele 8 premii I in tot atatea clase. Vedea si pe Murgul, calul cel bland si ascultator cu care se mandrea intotdeauna in fata baietilor. Stai putin! De aici i se trage porecla lui din copilarie, de la calul lui pe care il iubea nespus. Oare ce-o mai fi cu el? deodata fata i se intuneca. L-au impuscat! Nu a vrut sa-i lase dar i-au spus ca e batran si e mai bine asa. Doua lacrimi se desprinsera din ochii prea de mult impietriti, si dintii scrasnira zgomotos la imaginea Murgului cazut intr-o balta de sange, zbatandu-se cu limba scoasa si ochii larg deschisi, de parca ochii ar fi fost ultimul fir de viata, de care se agata cu atata putere. Dar muri in curand cu ochii aceia larg deschisi, intr-o tarzie si nefolositoare imbratisare cu cerul.
Acum plangea de-a binelea omul nostru. Se opri o clipa sa stearga din minte imaginea prietenului mort, dar constata curand ca incepe sa uite. Panicat incepu iar sa mearga, si amintirile navalira iar in mintea lui tulburata. Accepta si imaginea calului mort si isi dadu seama ca tot ce trebuie sa faca e sa mearga in continuare , si atunci isi va aminti, va sti din nou si atunci abia isi va da seama pentru ce merge si unde. In viata lui de pana atunci aceasta teorie a mersului pentru a sti unde mergi i s-ar fi parut prostie curata, dar acea zi nu era una normala. Uitase acum de intalniri de afaceri, de glume nesarate inghitite cu noduri de toti angajatii sai, sau de trabucuri scumpe. Ar fi fumat o tigara dar ii era frica sa se opreasca. Nici macar nu-si dadea seama ca iesise de mult din oras si acum soseaua serpuia printre dealurile cu paduri insangerate de intepatura toamnei. El mergea inainte, neobservand privirile, unele mirate, altele rautacioase ale celor din masinile cu care se intalnea.
Stia doar ca vrea o tigara dar nu poate sa-si ia fiindca vanzatorul de la magazinul din sat e tocmai unchiul sau. O sa trimita el pe cineva, gandi si apoi ii veni in minte casa bunicilor, dusi de mult si ei saracii. Un alt suvoi de lacrimi il napadi. Se facuse si plansul tovaras de drum cu el, si asta il bucura pentru ca va sti sa se intoarca inapoi dupa dara de lacrimi lasta in urma. -„sanatos, mosule?” -„io stiu, nepoate!” si stranse, parca inca odata mana bunicului cea vanata, dar inca puternica. „Ce mult a plans bunica la inmormantarea bunicului!” bunica cea darnica si iubitoare, care ar fi sarit si in urzici pentru nepotelul ei. Peste umarul bunicii vazu locul preferat al copilariei, sub nucul din spatele casei, unde, mic fiind, se juca, unde, mai apoi fuma pe ascuns, si aducea pe fetele ce-i placeau sa le impresioneze cu povestea nucului reinviat. Acum nu-si mai aminteste povestea aceea. Nu-i nimic, o sa si-o aminteasca. Tot ce trebuie sa faca este sa mearga in continuare. Si sa ignore amorteala picioarelor.
Liceul , frumoase timpuri! Frumosi colegi, frumoase clipe, acum ii pareau frumosi pana si profesorii pe care nu-i suporta. Primul sarut, prima dragoste, prima oara, toate ii navaleau in minte cu o viteza infricosatoare. Viata lui era desfasurata pe acel drum si acum drumul acela ii era viata. Era tot ce conteaza. Astepta acum cu nerabdare sa-si aminteasca in ce fel pierduse toate acele lucruri, si daca o sa le recapete. Amintirile, triste sau vesele, nu lasau suvoiul lacrimilor sa se opreasca. Norii, vazand atata suferinta intr-un singur om izbucnira si ei intr-un plans dulce de toamna ciudat de calduroasa. Omul nostru calca acum pe lacrimile lui Ilie iar Ilie i le spăla pe ale lui.
O rază de soare rebelă îşi făcea loc între dealuri şi norii grei. Incepuse sa tremure. De frig sau de oboseala? Nu stia. Nu-i pasa. Mergea. Repede, pentru ca ardea de nerabdare sa stie ce, cum si pentru ce. Deodata, in mersul lui tresări. EA. Da ea era! Nu-si mai amintea cum arata. Stia doar ca era frumoasa, si era a lui si ar fi facut totul pentru EA. Vedea acum seri si dimineti si saptamani in doi, auzea rasul ei, alintarile ei.
Incepuse sa schiopateze din cauza pantofilor incomozi, din mers ii dadu jos si simti umezeala si raceala asfaltului. Nici macar nu ocolea baltile. Se intunecase si norii nu lasau lumina lunii sa-l boteze. Avea nevoie de lumina. Avea nevoie sa stie de ce merge, cat trebuie sa mai mearga, si unde trebuie sa ajunga. Picioarele nu si-le mai simtea. Avand capul in pamant, le vedea doar ca se misca. Cine e doctorul asta? Tumoare ? maligna? Isi inclesta pumnii si stranse iar din dinti. Un firisor de sange incepu sa se prelinga dintre buze. Incerca acum toate sentimentele acelea cand aflase ca EA o sa moara. Rugaciuni, neputinta, revolta, pumnul dat doctorului. Cum sa-i spui unui om ca mai ai cel mult 4 luni de trait? Lacrimile i se amestecau cu sangele si picurau din barbie pe camasa descheiata, si pe pieptul gol, ud si murdar de noroiul improscat de masinile grabite, dintr-o alta lume.
Deodata scoase un tipat ce facu cainii dintr-o curte pe langa care trecea sa latre nervos. A deschis usa si a strigat-o. Venea acasa bucuros sa-i spuna ca a gasit banii sa o trimita la clinica din strainatate. Dar ea n-a raspuns. Cand sa strige a doua oara, vazu usa la baie deschisa si auzi apa curgand. Isi lasa haina jos si intra, dar se opri incremenit. EA era pe jos, intr-o balta de sange. Pufi,caniche-ul lor dragut si dulce lingea bucuros din sange. Cand isi vazu stapanul sari pe el. ah, botul acela plin de sange al cainelui ! in rest isi mai aducea aminte doar fragmente: pila de unghii din chiuveta, cu resturi de carne pe ea, vecinii navalind la auzul tipetelor, politistii incercand sa-l dezlipeasca de cadavru, capul cainelui zdrobit, de el probabil.
Incepu iar sa ploua. Greu. Dar el nu stia asta. Abia mai putea sa mearga. Gafaia tare, schiopata, dar continua sa mearga. Macar acum stia unde merge: spre EA.
