calling...uana (III)
şi totuşi focul nu se stinge!
de la marele big-bang forţa centrifugă guvernează acest univers, îndepărtând planetă de planetă şi om de om. singur D-zeu, desuetul e centripet, prin iubirea lui fără margini apropiind lumi, fiinţe şi mai ales suflete. o polaritate metafizică, simplă şi dulce…
stăteam întins pe pat, cu telefonul în mână şi gândurile departe. citeam a nu ştiu câta oară mesajul şi încercam să-i dau de capăt.
-hai la masă! se auzi o voce ciudată, care nu urma firesc gândurile mele. moartea bunicului fusese ciudată. trecuse ciudat, fără să lase urme prea mari în conştiinţa mea. prins între înmormântare şi o nuntă, lucrurile se desfăşuraseră repede, ca un teanc de poze aruncate în aer şi privite în timp ce cad. dar acum iată un mesaj generat de moartea bunicului.
-hai că ti se răceşte supa! Sună iar vocea – foarfecă a firului gândurilor. sună parcă mai stins şi mai departe decât prima oară. gândurile îmi fugeau acum la ea, cea care îmi trimisese mesajul. ne văzuserăm de două sau trei ori până atunci. discutaserăm mai mult banalităţi. a! în afară de seara când încercam să o conving că pierde multe dacă refuză o întâlnire cu un tip doar pentru că e mai mic de înălţime decât ea. şi acum mesajul acesta. poezie şi încurajare în acelaşi timp, era cel mai frumos lucru pe care mi-l scrisese cineva. o groază de amintiri fugare îmi năpădeau mintea emoţionată.
-hai că vin! am strigat absent, iar în minte mi-am promis: „trebuie să o scot la un suc pe fata asta”.
